Când vorbesc despre agresivitate, mă refer la cele doua forme de manifestare a agresivității.
Prima formă de agresivitate este cea din intervenția chirurgicală, prin care trebuie să înțelegem posibilitatea de a
interveni cât mai mult în ablația (extirparea/scoaterea) tumorilor (în funcție de poziționarea lor, de riscurile
pe care le implică intervenția etc).
A doua formă de agresivitate se regăsește în reacția părinților. Boala copilului și disperarea conduc, de multe ori, la
o nejustificată agresivitate îndreptată împotriva medicului și asistentelor.
Înțeleg disperarea și teama.
Acestea începe cu întrebările: „de unde tumoră în creierul copilului meu?”, „de ce copilului meu?”. Întrebările aceastea generează disperare, frustare și chiar agresivitate.
Așa cum spuneam, personalul medical se confruntă direct cu aceste stări (firești) ale părinților sau aparținătorilor. Uneori, chiar și Dumnezeu este invocat cu violență, devenind direct raspunzator pentru boala copilului.
Să înțelegem că în spital nu e loc pentru agresivitate!
În primul rând, părinții trebuie să înțeleagă că nici noi, neurochirurgii, nici altcineva nu a „plantat” tumora în capul copilului. Din contra, noi suntem cei care facem tot posibilul ca să salvăm viața copilului și să îi asigurăm post-operator o calitate a cât mai bună a vieții.
De asemenea, trebuie să înțeleagă că analizele și examinările imagistice sunt strict de competența neurochirurgului. Și, nu în ultimul rând, trebuie să înțeleagă cât de important este să facă echipă cu noi, medicii, cu asistentele și infirmierele de pe secție.
Primează salvarea vieții și menținerea unui cât mai înalt nivel al calității vieții.
Regulile după care lucrăm sunt relativ simple. În aceste vremuri moderne, vorbim tot mai des despre calitatea vieții. Da, pot fi elemente de agresivitate în intervențiile chirurgicale, dar limita este dată de menținerea calității vieții pacientului la cote cât se poate de ridicate. Și da, în cele mai multe situații de intervenții chirurgicale în creierul copiilor ne asumăm, cu toții, riscuri. De aceea sunt importante pentru toți cei care suntem implicați în astfel de „bătălii” comunicarea corectă și înțelegerea situațiilor.
Operația de extirpare a unei tumori poate dura 8-10 ore.
Chiar dacă este o tumoare benignă, se poate afla într-o zonă extrem de sensibilă. De multe ori, tumora se dezvoltă chiar și ani de zile până în momentul în care copilul prezintă simptome specifice și este diagnosticat. Și, tot de multe ori, cu oricâtă agresivitate ai interveni, nu poți să o scoți pe toată. Poate fi nevoie de noi intervenții și de mult timp pentru recuperare. Și este nevoie de răbdare și înțelegere.
Am avut un pacient care fusese diagnosticat cu autism. Dar nu era; comportamentul copilului era influențat de o tumoră. Am intervenit și am extirpat, mai întâi, 50 la sută din aceasta. După aproximativ 3 săptămâni, am mai intervenit o dată și am extirpat mai mult de jumătate din ce rămăsese. Va urma, probabil, o a treia intervenție chirurgicală. Acum, copilul a început să se recupereze din punct de vedere priho-emoțional.
Așa cum spuneam, este nevoie de răbdare și înțelegere. Fără nici un fel de agresivitate!
Sursa foto: fwallpapers.com
